Ascultați o întîmplare cu stafii. Autentică. S-a petrecut nu în vremurile de demult, cînd fantomele, moroii, budihacele, vampirii, aparițiile etc. Bîntuiau satele și chiar orașele din toată lumea, în libertate și sub protecția bisericii, ba și a forurilor universitare. Nu pe atunci, ci în ziua de azi. În Bucureștiul nostru supranumit „micul Paris “. În secolul XX, cînd aparatul de radio a ajuns o mobilă domestică; cînd televiziunea e pe punctul de a fi dezlegată; cînd avionul și cinematograful, electricitatea, submarinul și atîtea alte născociri ale tehnicii moderne nu mai impresionează nici pe hotentoți.
Ascultați o întîmplare cu stafii, am aflat-o astfel: Acum cîteva zile, dimineața, m-a vizitat la redacție dl. Calistrat, un cunoscut al subsemnatului, licențiat în drept, pe care îl știam om serios, cu scaun la cap. Deși vedea că sînt singur în birou, m-a întrebat dacă îmi poate spune ceva între… patru ochi.
Mi s-a părut că tonul cu care își rostise exigența e destul de grav ca să mă facă să renunț la întrebarea mea (am uneori gluma „mal apropos”) dacă e nevoie să încui ușa și cu cheia. A luat loc pe scaun, s-a aplecat peste birou ca să scurteze cît mai confidențial distanța dintre gura lui și urechea mea și mi-a șoptit misterios:
– Ce-ai zice de o casă din București bîntuită de stafii? Cu chiriași înnebuniți care, după trei luni își iau catrafusele fără preaviz? Cu un proprietar disperat care vrea să vîndă și nu găsește cumpărător? Cu o stradă întreagă terorizată, fiindcă nici acatistele, nici sfeștaniile, nici descîntecele nu reușesc să alunge fantomele?
N-am zîmbit. Am răspuns (după ce dintr-o rapidă operație olfactică m-am încredințat – deși nu era încă ora aperitivului – că vizitatorul nu mirosea a alambic ci, din contra, a violete de primăvară):
– Ce să zic? Că dacă ce înșiri e adevărat, apoi e un admirabil subiect de exploatat. N-am mai văzut strigoi de multă vreme. Aș fi fericit să-i revăd. Secolul nostru a fost acaparat de știință, care a desinfectat, de bine, de rău, superstițiile, a scos la pensie stafiile, a robit dracii la motoare, forje, uzine… Cînd eram mic, la Iași, bunica – Dumnezeu s-o ierte – cultiva, printre alte mijloace de educație a nepoților și un trib de strigoi, pe care îi ținea sechestrați în pod. Cînd nu eram cuminți, bunica îi slobozea din butucii de care erau priponiți. Nu-i vedeam. Îi auzeam numai cum tropăiau și se zbăteau, ca într-un sicriu, colo sus, cum ciocăneau cu oase de mort într-o toacă infernală. Efectul corectiv era prompt. Nu importă cît timp dura. Ceea ce îți pot spune e că inima mea devenea cît un purice din pricina spaimei și pînă să-și reia volumul normal, sau pînă ce părul meu dintr-o dată rigid și țepos să-și recapete suplețea și moliciunea naturală (am experimentat de timpuriu fenomenul „chicei” transformată subit în măciucă) – eram ceea ce se cheamă un băiețaș model. Cuminte de pus în cadru. Grație strigoilor din pod am învățat cu doi ani înainte de vîrsta școlară obligatorie, abecedarul. Grație lor, untura de pește devenise tot atît de delicioasă ca ciocolata.
Printr-o întîmplare, am descoperit, mai tîrziu, că „strigoii” nu cu ciolane de mort se jucau, ci cu niște jaluzele de lemn reformate, agățate de zidul podului. Am mai descoperit și o sfoară ce se strecura perfid prin gura podului, alunecînd de-a lungul scării. De un capăt era legată șipca unei jaluzele. De celălalt… mîna bunicii. Cînd trăgea de sfoară, „stafiile” își declanșau tontoroiul!
De atunci n-am mai apucat strigoi, pînă acum cîțiva ani la Oiești, un sat pitit după munții Argeșului. În fiecare săptămînă o gușată venea să-mi raporteze că a asistat în poiană la dansul nocturn al ielelor. Am stat și eu la pîndă… Dar asta e o altă istorie, vorba lui Kipling. Mă voi interesa, amice, și dacă basmul se confirmă real, îți făgăduiesc că voi scăpa mahalaua de „ducă-se pe pustii”. E o materie în care mă pricep! În ce cartier zici că e casa cu pricina? În Griviței? Ce vorbești, domnule? Te iau ca asistent.
★
Era cam pe la ora unsprezece cînd am pornit-o amîndoi pe Calea Griviței. În drum, tovarășul meu m-a sfătuit să cercetez prudent. Să nu chestionez nici pe proprietar, nici pe chiriași. Cel dintîi are tot interesul să dezmintă. Ceilalți la fel, deoarece, speriați, se pregăteau să se mute de acolo și vroiau să evite conflicte rezultînd din nerespectarea contractului.
– Ce fel de casă e? Un imobil mai mare, cu multe apartamente, sau…?
– Nu, domnule, o casă cum sînt cu sutele în Grivița și în alte cartiere. Din alea patriarhale, stil han. O curte și, înșirate pe două rînduri, față în față, locuințele. Să știi că astea de care-ți vorbesc sînt destul de prezentabile, deși vechi. Cu ceva meremetiseală. – Apă curentă, canal și celelalte – ar fi chiar arătoase. Proprietarul avea de gînd să facă asta. Acuma nici amatori ca să cumpere nu găsește. Ai să le vezi. E cam departe. Dincolo de cimitirul Sfînta Vineri. Străzii îi zice Carol Knappe.
– O știu.
Însoțitorul, ca să mă scutească de investigații superflue, mi-a spus că primele informații le pot obține de la o doamnă care tocmai a închiriat o locuință în curtea cu pricina. E o cunoștință a lui bună, d-na Elena G. De la ea deține istoria asta. I-a destăinuit, îngrozită, că ducîndu-se să-și viziteze casa în care urma să se instaleze, vechea locatară, persoană după aparență cumsecade, a pus-o în gardă: „Coniță dragă, e casă bună, nu zic, dar nu vei avea liniște în ea.”
Doamna Elena G., surprinsă, a întrebat: „De ce, madam Dincă – așa se numește fosta locatară – de ce să n-am liniște? “
Interlocutoarea s-a codit să-i răspundă pe șleau. A bolborosit ceva în doi peri. În cele din urmă i-a mărturisit motivul gol-goluț, ca să nu-și facă remușcări că n-a prevenit-o. De aia își ia și dumneaiei catrafusele. Prea o sîcîiau stafiile. E bucuroasă că scapă de ele.
– Noua chiriașă – și-a continuat însoțitorul meu relatarea – a fost atît de înspăimîntată, încît a vrut să ceară arvuna înapoi. Soțul ei n-a lăsat-o, spunîndu-i că toate astea sînt prostii. Ea însă nu vrea în ruptul capului să pășească în casa blestemată. Găzduiește de opt zile la rude, lăsînd mobilierul afară, în curtea vechei locuințe din Giulești, ocupată deja.
– Și nici dumneata, d-le Calistrat, n-ai reușit s-o convingi?
– N-am reușit. Spune că îi țin isonul bărbatului ei, care mi-e prieten.
– Și la mine ce te-a făcut să vii?
– Mi-am zis că te-ar putea interesa cazuri de astea curioase. Ți-am urmărit reportajele de la periferii, cu oamenii, cu viața și cu moravurile lor. Îți completez arhiva. Cred că nu e bine să-ți declini profesiunea față de d-na G. De abia o încrîncenezi. Caută o formulă să-i cîștigi încrederea. Mă bizui pe imaginația dumitale.
– Mulțumesc. Uite că a și intrat în joc! Ce-ar fi să mă prezinți drept expert în probleme esoterice? Necromant, magician, spiritist… Face impresie. E o profesiune mai apropiată de domeniul stafiilor decît aceea de ziarist. Inspiră încredere. De reporter s-ar feri.
– Grozavă idee! A rîs companionul.
★
Așadar primul popas l-am făcut în Calea Griviței, colț cu bulevardul Basarab, la mama doamnei Elena G., persoană corpolentă și blajină. Robotea nu știu ce în curte, în jurul unei movile de nisip proaspăt descărcat.
Tovarășul meu o abordă cu familiaritate și de-a dreptul. Probabil ca să dea spuselor sale un certificat de seriozitate, să-mi dovedească autenticitatea relatării sale.
– Ei, coană Suzana, ce face Elena? Are de gînd să se mute?
Femeia clătină din cap:
– Știu și eu? Nu vrea și nu vrea… Îi e frică. Și acu’ nu e nici în car, nici în căruță… Vechiul proprietar din Giulești o somează să-și ridice lucrurile din curte. Asta de acuma e nerăbdător să încheie contractul, iar fosta locatară, madam Dincă, așteaptă să-i predea apartamentul ca să se poată și ea muta nu știu unde… E o dandana cum nu s-a mai pomenit. Iacă-așa se părpălește draga de ea, de la Sfîntul Gheorghe. Ce să facă? Dacă-i speriată, sărăcuța… E și gravidă… înțelegi matale?
– Da, înțeleg, face cu scepticism ciceronele meu. Și prietenul meu. – Uite. Dumnealui – susține că-s prostii! Ce să te iei după flecăreala oamenilor?…
Coana Suzana oftează:
– Știu și eu, maică!… Chiriașa aia, madam Dincă, femeie în toată firea, se jură că vreme de șase luni, în fitece noapte, între douăsprezece și două, niște ursite jucînd prin curte… Cică ar fi șase. Ghinion!… Că locuința n-ar fi rea… Am sfătuit-o pe fii-mea să facă sfeștanie, cu un arhiereu și un preot, dar ea o ține într-un tremur. Dacă n-ar fi dat aconto… Iaca și Lenuța. A venit la tanc, draga de ea!
D-na Elena G. (nu-i dau numele întreg, din motive lesne de înțeles) e o femeie tînără, cu ochii vii, brună, arătoasă. Asistentul meu, conform aranjamentului, mă recomandă:
– Prietenul meu, dl. Lafcadio Altair, doctor în științe oculte. L-am întîlnit întîmplător și i-am povestit cazul. Cum îl interesează chestiuni ca astea, l-am adus încoace.
D-na G. m-a privit cu curiozitate. Nu văzuse niciodată doctor în științe oculte. Am constatat imediat că titlul o epatase, deși nu purtam barbă și turban ca distinsul „Nostradamus”, ce-și face reclamă cu poză la „Mica publicitate”. E o femeie dezghețată și care se exprimă frumos și corect. Are patru clase gimnaziale și-i plac romanele fantastice.
A început prin a-mi comunica starea în care se află de opt zile, de cînd a luat cunoștință de „istoria aia”.
– De abia mă țin pe picioare, domnule doctor. Nici nu vă puteți închipui enervarea mea… Nimeni nu-mi vorbește clar. Mama îmi spune că întîmplarea poate fi adevărată… Sora mea la fel… Bărbatul meu însă – e funcționar la o casă de automobile – rîde. Cică ar fi nerozii. Domnul Aristică (e vorba de amicul meu) mă tratează ca pe o copiliță.
– Și dumneata, coniță, crezi că e adevărat? – Am întrebat-o privind-o fix, după „manualul bunului magician”.
– Știu și eu? Am luat casa la nimereală, doar pe baza biletului de închiriat. Am dat aconto. Eram mulțumită că proprietarul e un om cumsecade. Așa mă informase atunci madam Dincă, în locuința căreia urma să intru. Am întrebat-o de ce pleacă și mi-a răspuns simplu că e prea scumpă chiria. A găsit o locuință mai ieftină în Crîngași. Mă rog… Asta s-a întîmplat la 22 aprilie.
– Lenuța – o întrerupse mama ei – ai să obosești stînd în picioare. Să poftească dumnealor în casă. Poftiți domnilor.
Odată așezați pe scaune, în sufragerie, d-na G. își continuă povestirea.
– Două zile după Sfîntul Gheorghe, m-am dus să-mi vizitez apartamentul, că și pe mine mă zorea chiriașul care se muta în locul meu. Spre mirarea mea, găsesc apartamentul încă ocupat, de madam Dincă, dar locatara mă asigură că a doua zi îl eliberează. Era cam mofluză, tăcea, se uita la mine nu știu cum, o întreb de una, de alta, dacă sobele sînt bune, dacă nu-s șoareci – mi-e groază de șoareci, domnule fachir. Văzînd-o posomorită îmi zic: „E supărată că pleacă, săraca”. Ies pe ușă și hop că vine după mine și mă trage înapoi în casă, unde-mi spune pe șoptite: „Coniță dragă, n-am vrut să spun pînă acum, să știi că n-ai s-o duci bine aici!” „Cum adică?” o întreb eu. Întîi s-a eschivat. A aruncat o privire furișă spre ușă, ca și cum s-ar fi ferit să n-o audă cineva. Pe urmă s-a apropiat de mine confidențial, mărturisesc că îmi închipuiam că vrea să mă informeze despre vecini sau așa ceva, și vă dați seama ce fiori m-au străbătut cînd a început să-i dea cu stafiile. Iaca acuma m-au apucat palpitațiile… O clipă vă rog, să-mi revin. Mămico, fii bună și dă-mi nițică apă… Și valeriană, mămico! Mă iertați…
Pauză de înfiripare.
– Mi-a trecut. Să vă spun mai departe. Unde am rămas? A! Da… Zicea că vechiul proprietar – ăsta de acum e numai de vreo trei ani – a dus-o numai în nenorociri. Că și-a prăpădit averea, că i-au murit copiii și că a fost nevoit să-și vîndă acareturile pe o nimica. Le-a vîndut în pagubă cu stafii cu tot. Ponoasele le trage proprietarul actual. Vrea și el să le dea pe jumătate preț de cît l-au costat, dar nu găsește cumpărător, deoarece toată lumea le cunoaște meteahna.
– Să mai continui, domnule?… nu v-am reținut numele.
– Lafcadio Altair, coniță. Continuați. Fiece amănunt e important într-o asemenea problemă. El ne poate duce la cauza-cauzelor, unde-i cheia misterului.
– Știți ce mi-a mai spus chiriașa aia, domnule Lafcadio? Ce nume exotic aveți! Mi-a mai spus că în fiece miez de noapte vedea niște mirese albe dansînd în curte! S-a jurat pe toți sfinții că tot ce mi-a povestit a văzut cu proprii ei ochi. Și bărbatul ei ar fi văzut… Și mama ei… Și o prietenă a ei, o fostă infirmieră, care dormea din cînd în cînd la ea. Vă închipuiți spaima mea! M-am interesat la vecini, dar nici unul nu știa nimic. Bănuiesc că nu vor să declare, ca să nu se pună rău cu proprietarul. Dar alți locatari de ce se mută? Nu știu ce să fac. Altă casă nu mai găsesc. În aia mi-e groază să intru, lucrurile or să mi se strice sau or să mi se fure, soțul meu mă bruftuiește, mama e și ea descurajată… Dumneata, domnule fachir, ce mă sfătuiești?
– Să nu iei în seamă palavragelile alea și să te muți. Ca gospodină știi doar că duhurile necurate nu rezistă la leșie și la var. Trage-i un deretecat energic, spoiește pereții, freacă podelele, șterge frumos geamurile, pune mușcate la fereastră și nu mai e nevoie de aghiazmă!
– Făcea oricum așa! Zice coana Tinca, înțepată. Asemenea sfaturi puteau ieși din gura unui agent sanitar, dar nu din gura unui doctor în științe magiciste. Numai cu gaz amestecat cu ardei iute, nici ploșnițele nu le stîrpești, mite niște… (își face cruce, nu rostește cuvîntul stafie). Matale îți arde de glumă. Dar altfel vorbeai dacă o auzeai pe femeia aia…
– Doamnă, în știința mea nu se glumește. Am vrut să văd dacă gradul de incubație malefică e avansat. În consecință, trebuie să stau și eu de vorbă cu persoana aceea. N-ați vrea să-mi mijlociți o întrevedere?
Au acceptat. Am convenit să nu-i spună calitatea mea, ca să n-o indispunem.
Madam Dincă intră în scenă
Așadar, doamna Elena G. a purces în mare taină – trebuia evitată bănuiala proprietarului dacă mă vedea acolo – s-o poftească undeva pe „un teren neutru” pe spectatoarea horei stafiilor. Țineam să ascult chiar din gura ei năstrușnica întîmplare. Și poate, la rîndul meu, să contemplu, la noapte, coregrafia fantomelor. Ca „teren neutru” a fost ales domiciliul coanei Aurica (prietena doamnei G.) din strada Pomenirii, nu departe de strada cu „cîntec”. Gazda în chestie era și ea contaminată de drăceasca istorie ce nimerise un teren gras în mahalaua asta situată între cimitirul Sf. Vineri și fetidele gropi ale lui Ouatu.
Nu era prima parascovenie ce găsise credit în credulitatea frustă a nevestelor, în mintea babelor oricînd gata să căptușească cu supranatural anumite întîmplări mai curioase, cărora nu le găseau explicație decît în complotul spiritelor rele și nici un alt mijloc de „profilaxie” decît acel al descîntecelor. Cît le-a trebuit pînă să se convingă că sub giulgiul ce rătăcea noaptea în țintirimul cartierului, acum cîțiva ani, nu se dosea „un suflet ce nu-și afla liniștea în mormînt”, ci un pungaș în carne și oase, priceput în devalizarea celor slabi de… înger? Sau că flăcările din cîmpul Cuțarida nu erau reclama luminoasă a lui Ucigă-l toaca de pe comoară, ci fosforescența putreziciunilor din mlaștinile nesecate sau, simplu, gunoaie aprinse de țiganii căutători de ciolane?
Iată de ce relatarea pe care o va face madam Dincă era așteptată în sufrageria casei din strada Pomenirii, aurită de candelă și parfumată de cojile portocalei pusă la uscat pe sobă, nu fără emoție, nu fără fiori.
Nici eu nu zîmbeam. Nu vroiam să divulg adevărata, mea profesiune înainte de momentul oportun. În jurul mesei cu laifer brodat artistic de coana Aurica, și pe care tînăra gazdă s-a grăbit să așeze ceșcuțe cu cafea și păhărele cu vișinată, eram deocamdată șase persoane: coana Suzana, dl. Aristică cu soția (sosită între timp), coana mare (nu i-am reținut numele), soacra amfitrioanei, aceasta și subsemnatul. Peste puțin s-a întors din misiune și doamna Elena G. Reușise s-o convingă pe chiriașă să vină aici, fără să simtă proprietarul sau altcineva.
Într-adevăr, nu peste mult timp își făcu apariția, în ținuta în care fusese smulsă din febra mutatului: cu mînecile camizolului puțin suflecate, cu buzunarele nițel căscate de pachetul cu țigări „naționale” și de cutia de chibrituri, binișor ciufulită, ca să se cheme pentru cei din curte că s-a dus pe afară la băcănie. Se recomandă: „Smaranda Dincă, moașă diplomată”.
Era o matahală negricioasă, ciolănoasă, construită din linii mari și aspre. Trebuie că avea vreo cincizeci de ani. Poate mai mult. Pe fața cenușie, întinsă ca o piele de tobă, nasul era singurul amănunt mai particular. Era mic cît un degetar, înțepat de punctișoare roșii, asupra originii cărora nu trebuia să fi expert în spirtoase ca să mergi la sigur. Fostă multă vreme infirmieră, coana moașă e o ființă vorbăreață dar incoerentă. Am constatat •că nu știe păstra continuitate în debit, rupe firul narațiunii cînd nici nu te aștepți, se împotmolește în explicațiuni secundare, însă știe să utilizeze toată gama tonurilor, de la șoaptă la stridență.
Cum scaunele erau ocupate, s-a așezat pe canapea. S-a scuzat, bineînțeles, că a venit în „halu ăsta” și și-a tras pudică fusta, să nu i se vadă ghetele vechi, bărbătești, cu nasturi, pe care le purta descheiate.
Gazda a adus o măsuță pe care a pus-o lîngă canapea, apoi cafeaua și păhărelul cu vișinată.
– Servește, te rog!
– Mersi.
Și fără să i se repete invitația a tras o sorbitură de gingirlie și una mai zdravănă de vișinată.
– E bună! A apreciat. E bine potrivită din spirt.
Doamna G., văzînd că noua sosită se uită întrebător la mine îi spuse:
– Nu trebuie să te jenezi de dumnealui. E un văr al meu. Ar vrea să audă și el…
– Da’ nu mă jenez deloc… Ce-am spus e adevărat…
O pot repeta oricui! Numai că dumitale, coniță, ți-e frică degeaba… Ce-am văzut nu-i de rău…
Doamna G. îngălbeni. Celelalte femei la fel.
– Știți că nu stau de multă vreme acolo. Abia din toamnă, de la Sfîntu Dumitru, începu povestitoarea încet. De ce mă mut? Mi-a mers rău. Am credința că pămîntu-i păcătos… Proprietarul care a ridicat dintîi casele a ajuns în sapă de lemn. Nenorocirile s-au ținut lanț… Trei copii i s-au prăpădit… A vîndut în pierdere ca să scape de ele… Aista de acum n-o duce mai bine… Vrea și el să le dea pe un sfert… De ce? Se ține și de dînsul ghinionul…
Doamna G. o întrerupe, enervată:
– Ce spui dumneata? Ce-i de vină casa dacă proprietarul dintîi a făcut ipoteci peste ipoteci și s-a încurcat în afaceri ce nu i-au reușit? Și părinții mei erau oameni cu stare, negustori… Au sărăcit. E de vină casa unde am stat pînă la măritiș și unde ei continuă să locuiască?
Coana moașă se zborși.
– Vă rog, n-o întrerupeți, interveniră ceilalți.
Povestitoarea „schimbă” glasul: îl tinctură cu indiferență:
– Dacă mă credeți, cu atît mai bine. Nu țin să sperii pe nimeni… Poate mi s-a părut… care om n-are o „idee”! Da, da, se prea poate să mi se fi năzărit… Sînt femeie bătrînă, sufăr de insomnii, îs cam nervoasă…
– Nu te supăra, făcui eu. Povestește mai bine cînd ai văzut pentru prima oară…
Femeia se înduplecă, cu o grabă ciudată:
– Cred că era după Crăciun. Stam culcată în pat. Trecuse de douăsprezece. Deodată aud un cîntec de fluier. Am tresărit. Cine să cînte la ora asta? Bărbatul meu – sînt măritată cu un șvab – dormea lîngă mine. L-am scuturat. S-a trezit morocănos. „Ce vrei?” „– Ia ascultă, Franț, cine să cînte din fluier atît de tîrziu? Să nu fie besmeticul de Gheorghe.” Bărbatul meu, supărat, se răsti: „Ce fluier? Unde auzi tu cîntînd? Ești zărghită!” Și a adormit la loc.
Dar eu eram convinsă că-i Gheorghe, băiatul meu care curtează o fată în mahala, o italiancă. E frizer. Nu locuiește cu noi. Numai că eram mirată că și-a luat fluier… El obișnuia armonica… Și apoi de ce să cînte în curte la noi? A doua zi cînd a venit să mă vadă, l-am întrebat. A rîs. Cînd a mai cîntat el din fluier? Mi-am zis atunci că-i poate ordonanța majurului care locuiește alături. Ne desparte doar un gard. Că vedeți dumneavoastră, cîntecul, cum v-am mai spus, nu venea din stradă ci din curtea noastră. Dar nici ordonanța n-a putut să-mi dea vreo lămurire. N-a auzit nimic. I-am întrebat și pe vecinii din curte, oameni serioși, comersanți, meseriași cu atelierele lor. S-au uitat la mine ca și cum vroiam să le fac o păcăleală. Au și rîs unii. „Madam Dincă, au zis, l-ai visat pe Ciorobea, ăla de cîntă la Radio. Să știi că ți-a căzut cu tronc”…
Femeia se opri o clipă să aprindă o țigare. (Ascultătoarele căscau ochi mari. Erau palide. Numai „asistentul” meu arbora un mic surîs sceptic). A aprins-o și după ce a mai tras o sorbitură de cafea și o înghițitură din licoarea rubinie reînnoită de gazdă în păhărel, a continuat:
– A doua noapte iar fluierul… Am făcut chiar observația, după sunet, că era un fluier de țară, ciobănesc. Nu-mi închipuiam că o fi ceva necurat la mijloc. Am ascultat cu mare atenție. În casă era întuneric. Și afară. Vedeam prin perdelele desfăcute zăpada îngrămădită pe acoperișul casei vecine. Și era o liniște… Știți cum se auzea fluierul de clar? Din nou l-am trezit pe Franț… Iar s-a înfuriat… Iar mi-a spus că sînt sărită, că-s bună de balamuc… N-am insistat… Dar a treia noapte a auzit și el. Da, a auzit, cum mă auziți dv. acuma. Întîi a vrut să se repeadă la mine ca în celelalte două dăți. Lăsasem lampa aprinsă. Și l-am văzut deodată cum rămîne cu capul ridicat, cum ascultă… Și m-am pomenit cu dînsul galben, tremurînd, trăgîndu-și plapoma peste ochi. Mi-a amorțit mîna de cîte cruci am bătut. Mi-era frică să mă dau jos, la icoană. Pînă dimineața, înghețați de spaimă, am stat nemișcați fără să dormim… De ce ni s-a părut, de astă dată, că era ceva necurat în cîntecul acela? Cui i s-ar fi părut altfel? Oftă coana moașă, mai aprinzînd o „națională” și privindu-ne întrebător.
– Peste o săptămînă – urmă ea – ni s-a întîmplat spaima cea mare. Iată că bărbatul meu, care altminteri doarme tun pînă dimineața, se trezește. Simte că-s trează, că eu nu prea am somn, și-mi zice să-i fac o cafea. M-am dat jos din pat, am aprins lampa, și, tocmai cînd să pun apă în ibric, aud fluierul. Am înghețat. Mă uit la Franț și-l văd că s-a ridicat în șezut și că a întors capul spre fereastra dinspre curte și ascultă. Își bagă un deget în ureche și începe să-l zgîlțîie, cum faci cînd ai o vîjîială, că lui Franț, care-i gras și are sînge gros îi cam țiuie urechile uneori, eu am fost infirmieră și știu asta. Îl scoate și ascultă din nou. Îl văd că întoarce capul spre mine, mă privește holbat, cu fața ca turta de ceară. Ne uităm unul la altul înlemniți. Și în timpul acesta fluierul nu contenea în curte. Și deodată iese cucu din cutie – am pendulă cu cuc – și bate patru sferturi. Era unu noaptea. Asta ne-a dezmorțit. „Smarando – îmi zice încet bărbatu-meu și îi tremura glasul ca flacăra lumînării – du-te la fereastră și uită-te afară.”
Am lăsat ibricul, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de fereastră. Am dat încetișor perdelele la o parte. Era noapte cu lună. Dacă eram slabă de constituție acolo rămîneam. Căci ce am văzut mi-a sleit sîngele în vine. În primul moment n-am deosebit nimic înaintea mea. Am cătat atunci spre stînga, de unde mi s-a părut că venea cîntecul. Și am băgat atunci de seamă că în fața șopronului jucau niște umbre albe. Se roteau încet, în aceeași direcție și fluierul continua să îngîne melodia pe care o auzeam în fitece noapte, o melodie tristă, să te sfîșie nu alta. Cum vă spun. Erau șase mirese ce se țineau de mînă mișcîndu-se ușor ca un abur. Nu le vedeam fețele. Ceva strălucea ca o nestemată, în dreptul inimilor. Am ghicit deodată că erau ursitele. S-a dat jos din pat și Franț și a venit să se uite. Să leșine nu alta! L-au apucat crampele de groază, că am trebuit să-i pun prișnițe pe stomac și să-i dau să bea lichior de afine. Ce noapte! Abia am așteptat să se lumineze de zi ca să fug la mama, care știe multe.
Bătrîna, cum a auzit, mi-a spus că nu trebuie să-mi fie frică. Erau ursite bune. M-a învățat să iau un miez de pîine, o basma curată și un ban nou. Și un descîntec: „Usucă, Maică Precista, iarba de sub picioare/Cu pucioasă și cu sare/Dacă-s rele, /Cu jar de surcele. /Dacă-s bune, /Cu flori de cunune”. N-am avut curaj. Și de atunci le văd mereu. Cînd e lună. Și Franț le vede. Le-a văzut în cîteva nopți, cînd a dormit la mine, și o prietenă a mea, sîrboaică, o fostă soră de spital cu care am lucrat. A venit special să se convingă. Cum se aude fluierul, hopa și miresele!
Părîndu-i-se pesemne că efectul produs asupra auditoriului de istorisirea sa a depășit gradul scontat. – Se citea asta pe fizionomiile crispate ale femeilor – coana moașă sări de pe canapea cu vioiciune și i se adresă doamnei Elena G.:
– Încă o dată îți spun, coniță Lenuța, nu trebuie să-ți fie frică… Sînt ursite bune… Dacă faci cum m-a învățat mama, o să-ți meargă bine…
– Dar dumitale de ce nu ți-a mers bine?
– Păi mie mi-a fost frică – șopti moașa. Eu te sfătuiesc să faci sfeștanie, că proprietarul n-a făcut decît la apartamentul în care stă el.
– Atunci dumneata de ce te muți?
– Pentru că nici eu n-am făcut ce trebuie și de aia îmi poartă ursitele pică.
– Adică cum îți poartă pică?
– Îmi fac ghinion… Bunăoară mi-au adus șobolani.
Intervine dl. Aristică:
– Cu capcane patent Clayton, le veneai de hac!
Coana moașă îl privește chiondărîș și nu-i răspunde.
I se adresează tot doamnei G.:
– Să-ți mai dau o dovadă. Înainte, cînd locuiam în Colentina, aveam 20–30 faceri pe an. Aici, în șase luni n-am avut decît șase… Casă păguboasă!
Intervine coana Aurica:
– Dacă femeile nu vor să facă copii, se cheamă că-i de vină casa?
– Eu, replică înțepată moașa, nu mă mai amestec, faceți ce știți! Bună ziua!
Și o tuli supărată.
După plecarea ei, coana Suzana mă întrebă:
– Dumneata, ca doctor în alde astea, ce părere ai?
– Din cercetările pe care oamenii de știință le-au făcut în acest domeniu, rezultă că ultimele fantome, cele care în chip de vrăjitoare călătoreau prin văzduh, pe coadă de mătură, au fost pulverizate de elicea avioanelor. De asemeni, toți strigoii din preajma cimitirelor au fost tăiați de tren! Dacă ar fi rămas vreunul e sigur că-l găseam la pușcărie sau la morgă. În ce o privește pe madam Dincă, am uitat s-o întreb unde a făcut serviciul de infirmieră. Dacă nu cumva la Mărcuța! De asemenea va trebui să mă interesez ce legături intime are dumneaei cu un anume Bachus. E știut că șobolanii și alte jivine apar în „delirium tremens”. De aici mă duc să-mi continui ancheta la fața locului. Prevăd rezultate din cele mai optimiste. Sus inimile!
Misterul se destramă
Mahalaua! Ce admirabilă gelatină pentru cultivat superstițiile! Un singur microb, și molima e gata. Vertiginos! Cît i-a trebuit istoriei acesteia ca să se răspîndească în cartier? Cîți au fost acei care nu i-au dat crezare? Flecăreala absurdă a unei femei și panica e dezlănțuită.
În timp ce mă îndreptam spre casa „deochiată”, mă gîndeam la situația bietului proprietar care și-a găsit beleaua cu o chiriașă ce „suferă de insomnie”, sau de cine știe ce alte pandalii nocturne.
Proprietarul, dl. Emil Teodorescu, comerciant de articole menajere în Calea Griviței, domiciliază în una din locuințele sale din Carol Knappe, casă mai arătoasă decît celelalte, cu fațada la stradă și intrare prin curte. E un om tînăr și destul de timid pentru un negustor dintr-un cartier ce nu prea excelează în clientelă docilă. Mi-a mărturisit că idealul lui era farmacia, dar a trebuit să renunțe cînd tatăl lui, lovit de paralizie, i-a cedat gestiunea prăvăliei și a bunurilor imobiliare, treburi pentru care nu prea avea și n-are entuziasm.
I-am spus motivul vizitei mele și adevărata mea profesiune. N-a fost prea surprins că istoria a ajuns în Sărindar, la Dimineața. Vorba lui: „superstițiile sînt ambulante”. S-a bucurat că voi da în vileag bazaconia.
M-a condus să-i vizitez „acareturile”. În aspectul locuințelor înșirate de o parte și de cealaltă parte a curții înguste, zadarnic am căutat ceva care să ațîțe imaginația. Poznașa locuință a coanei moașe diplomate e la fel cu cea de alături, cu cea de peste drum, cu toate celelalte din cartier, uniforme, croite după o arhitectură bătrînească, în stilul clădirilor de raport destinate locatarilor cu venituri modeste. Desigur că predispozițiilor la halucinație ale coanei moașe li s-ar fi potrivit un decor mai impresionant ca în filmele expresioniste: un zăplaz pe jumătate prăvălit, un copac uscat, un acoperiș cutropit de buruieni, ziduri pleșuve și acel „aer” de pustietate, de igrasie, de straniu, pe care-l au hanurile părăsite. Nimic. Nici măcar o pisică neagră…
Cum i-a trăznit coanei moașe să aleagă un asemenea cadru pentru aiurelile ei? Cum i-a venit să utilizeze drept pajiște pentru dansul ielelor o modestă curticică, bună doar să prăsești o cloșcă cu cîțiva pui?
L-am rugat pe dl. Teodorescu să-mi explice. Redau răspunsul d-sale:
– Ghinion să dau peste o chiriașă ca asta. Din primul moment am văzut că voi avea de furcă cu ea. Am consimțit la toate pretențiile: să-i schimb o ușă, să-i dau voie să primească lehuze în gazdă, să subînchirieze. N-a trecut mult și a început să-și dea în petec. Primea fel de fel de indivizi suspecți, se ocupa cu un moșit scandalos, se ținea de chefuri, nu-mi plătea la timp, transformase casa într-un azil infect, se îmbăta, dădea în bobi, își făcea reclamă în mahala că-i vrăjitoare teribilă și cîte altele.
Am luat-o cu binișorul. Am rugat-o să nu-mi compromită casa, să se astîmpere. Parcă aveam cu cine vorbi! Dacă am văzut că n-o scot la capăt, am poftit-o să se mute. Am pus chiar cu două luni înainte de Sfîntul Gheorghe bilet de închiriat la poartă. Amatorii au început să se ivească. Ca să-i alunge și să se răzbune a născocit povestea cu stafiile și toate bazaconiile care au umplut cartierul.
La început habar nu aveam de intrigile și invențiile ei. Dimpotrivă, se arăta împăciuitoare, regreta că se mută, mă lăuda în gura mare, lăuda casa. Pretendenți se perindau mulți, cădeam la învoială, dar ce să vezi? A doua zi cetățeanul renunța. Întrebam de ce. Mi se dădeau răspunsuri evazive. Că-i departe, că-i scump, ca și cum lucrurile astea n-ar fi fost cunoscute din primul moment. Am început să fiu îngrijorat. Ce să fie? Nu înțelegeam cauza acestor răzgîndiri. Pe de altă parte mi-au ajuns la ureche niște zvonuri stranii. Am hotărît să fiu mai atent, să cercetez…
Într-o duminică dimineața, fiind acasă, am primit vizita a doi tineri, un domn și o doamnă, chiriașii mei de astăzi, soții G. Le place locuința și-mi dau și un aconto. Am observat însă că moașa se ținea după ei și că le spunea nu știu ce. Deunăzi s-a prezentat doamna G. cerîndu-mi să-i restitui arvuna. Am întrebat-o de ce. Mi-a răspuns jenată că pe socoteala casei circulă fel de fel de ciudățenii și că moașa i-ar fi destăinuit că locul e bîntuit de stafii.
Atunci de-abia am priceput cum stau lucrurile. Am început să cercetez, ca în cele din urmă să aflu din gura altui chiriaș, care netam-nesam m-a avizat că vrea și el să se mute, și pe care cu mare greu l-am convins să-mi mărturisească motivul – adevărul. Mai mult, mi-a spus că madam Dincă nu se mulțumea numai cu fandaxii verbale. Organiza și ședințe de vizionare în nopțile cu lună. Invita la ea cîte o vecină sau două, numai femei din alea pe care le știa impresionabile, și uneori și vreun bărbat mai influențabil.
Să-ți explic cum proceda. Vino mai aproape. Precum poți remarca, de la fereastra ei se vede o parte a gardului din fundul curții. În spate e un loc viran. Din gard, cum observi, lipsesc șipci – am să fac unul nou – și despărțiturile dintre ele sînt largi. Exact la miezul nopții, asistența, pregătită în prealabil cu o bună doză de secărică – gazda se arăta filotimă nevoie mare – era poftită să se apropie de fereastră. Chestia cu fluierul e pur imaginară.
Cu glas tremurat, bătrîna le șoptea să privească în direcția gardului. Și cum să nu-i apuce dîrdîiala cînd, deodată, printre șipci, niște fantome albe și vaporoase, cum vi le-a evocat și dumneavoastră, începeau să fluture, să se legene ușor? Ce mai încolo încoace, valsul „ielelor”. Privitorii fugeau de la fereastră, îngroziți.
Și ce crezi că era toată panorama asta? O înscenare. Mi-a împărtășit-o un alt chiriaș, om serios, mecanic la atelierele cefere, care, plictisit de halimaua asta s-a pus la pîndă în maidanul din spatele zaplazului. Și din locul unde se pitise, l-a surprins pe derbedeul de Gheorghiță, băiatul moașei, operînd. Pe o sfoară, la un capăt legată de un par al gardului, atîrnase, din loc în loc, fîșii de tifon! Plasat la cealaltă extremitate a gardului, destul de departe ca să nu fie zărit, pușlamaua trăgea de capătul liber al sforii. Fîșiile începeau să se agite și mișcarea lor văzută printre ostrețe crea o iluzie optică grozavă.
Cînd martorul mistificării a dat-o în vileag, l-au acuzat că minte, că a fost plătit de mine. În așa grad se încuibase în capul lor gogoașele babei și îi speriase teatrul derbedeului. Îți mărturisesc că atîta m-am scîrbit, că eram hotărît să vînd totul, chiar și în pierdere. Noroc că tata, care, deși țintuit la pat a rămas cu mintea limpede, m-a sfătuit să nu mă pierd cu firea și să aștept. Îți mulțumesc că mi-ai venit în ajutor și ai lămurit misterul. Altminteri – încheie zîmbind dl. Teodorescu – te pomenești că nici soția mea – sînt pe punctul să mă însor – n-ar fi cutezat să vie aici de frica… stafiilor!
★
Cîteva zile mai tîrziu am făcut o vizită soților G. Se mutaseră în apartamentul „infernal”. Au avut grijă să-și „exorcizeze” odăile, nu cu mijloace magice, ci cu bidineaua cu var trecută generos pe pereți, cu rîndeaua și leșia acționate pe podele, cu cîrpa și săpunul ce au restituit geamurilor transparența lor frumoasă. În fereastră rîdea o mușcată… antidiabolică și pe bufet, printre ceșcuțe și scrumiere cu vederi din Călimănești, cumpărate în voiajul de nuntă din 1926, zîmbea, într-o ramă pirogravată, gazda în ipostază de mireasă reală (nu ca „miresele” volatile ale coanei moașe).
– Ei, cum o mai duceți cu strigoii? am tachinat-o.
– Nu mai sunt. S-au cărăbănit cu coana moașă!
Mai 1929
